Despre ocupațiile și meșteșugurile strămoșilor geto-daci

un articol de Valentin Roman

Agricultura. Dacii practicau intens agricultura, experiența secolelor de sedentarism fiind atestată în izvoarele antice. Aceștia cultivau cereale precum orz, secară, linte, bob și mai multe varietăți de grâu. Foloseau plugul cu brăzdar și cuțit de fier, iar ca unelte utilizau coase lungi, seceri, sape, săpăligi, cosoare pentru tăiatul viței-de-vie, târnăcoape, securi, greble cu șase colți și altele. De asemenea, cultivau intensiv și viță-de-vie, unii termeni specifici acestei ocupații fiind moşteniți de noi din limba dacă (de exemplu: butuc, strugure, curpen), dar se ocupau și cu apicultura, pescuitul și creșterea animalelor, dintre care amintim vite, cornute mici și mari și cai.

După cum arată descoperirile arheologice, dacii reprezentau unul dintre cele mai vechi popoare europene care au practicat agricultura, continuatori direcţi ai populaţiilor sedentare neolitice de pe teritoriul de astăzi al României. Ei au folosit brăzdarul de fier încă din prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr., un astfel de obiect fiind găsit în mormântul tracic de la Kalacanovo (Bulgaria), dar și în cursul cercetărilor de la Ocnița-Vâlcea, Cetățenii din Vale, Comalău, Costești, Crăciunești, Cristești, Grădiștea-Muncelului, Pecica, Strâmbu, Moșneni, Poiana, Tinosu, Capăina, Piatra Neamț sau Odorhei. Totodată, păstoritul, activitate seculară a poporului dac, continua să fie în secolul I d.Hr. una dintre ocupațiile de bază ale acestuia.

Mineritul şi prelucrarea metalelor. O altă îndeletnicire a dacilor, ce avea o vechime de  peste 800 de ani în momentul apariției romanilor la Dunăre, așa cum arată unii istorici, era mineritul. Astfel, în secolul I d.Hr., autohtonii, mai ales cei din arcul intracarpatic, exploatau și prelucrau fierul, arama, argintul și aurul, dar și bronzul (stăpânind tehnica amestecării cuprului cu cositor), utilizat mai ales pentru confecționarea uneltelor și podoabelor.

Prelucrarea fierului la geto-daci s-a intensificat la sfârșitul perioadei Hallstatt și începutul perioadei La Tène, iar odată cu secolul I î.Hr. acest meșteşug s-a generalizat în întreg spațiul nord-dunărean, prin apariția unor centre de profil, atât de extracție, cât și de prelucrare a acestui metal. Cele mai vechi obiecte din fier datate pe teritoriul țării noastre provin din perioada secolelor XII – XI î.Hr., cum ar fi mânerul unui cuțit descoperit la Rozavlea, spada de fier găsită la Dobolii de Jos sau brățara găsită la Bobda. Cuptoare în care fierul era prelucrat în epoca geto-dacă au fost identificate în zone precum Grădiștea Muncelului sau Ocnița, având mai ales forma rotundă sau de patrulater.

Diverse tipuri de unelte din fier fabricate și utilizate de geto-daci

Una dintre principalele exploatări era cea de la Teliuc, folosită intens și de romani, după anul 106, potrivit unei liste a celor mai bogate zăcăminte de fier întocmite de E. Stoicovici. Alte zone de unde era extras fierul erau şi Ocna de Fier, Moneasa, Tăuț, Hunedoara, Șercaia, Șinca Nouă, Botiza, Cavnic, Moldova Nouă, Oravița și Rodna. Unelte specifice meșteșugarilor fierari, precum clești, nicovale, baroase, ciocane, dălți, pile sau nituitoare, au fost descoperite de arheologi atât la Grădiștea Muncelului, cât și la Cetățeni, Popești și Poiana. Prelucrarea fierului într-un grad avansat de specializare, în urma unei experiențe de câteva secole, a condus la îmbunătățirea simțitoare a activității agricole, a calității armelor și a obiectelor de uz casnic, în general, produse din acest metal.

Aurul, metalul nobil, a fost extras, cules și prelucrat pe teritoriul României încă din cele mai vechi timpuri. Un exemplu în acest sens îl reprezintă piesele din aur descoperite de arheologul Vasile Ursachi în timpul săpăturilor de la Zargedava, judeţul Bacău, piese care aparţin culturii Cucuteni. Vasile Pârvan este de părere că „extragerea aurului nu a avut loc în Dacia prin procedee tehnice într-adevăr sistematice, spărgându-se minereul aurifer din stânca vie și apoi măcinându-se în praf pentru spălarea aurului. Este mai probabil că aurul era «spălat» din nisipul aurifer al râurilor sau ales, ca pepite, din cuarţul aurifer dezagregat de intemperii în conurile de dejecție ale văilor”.

Spălătoriile de aur sunt atestate în aceleași locuri în care funcționau și spălătoriile de cupru, așa cum relevă cercetările efectuate la Bocșa Montană, Bolrova, Turnu sau Valea Mare. Cele mai multe puncte de spălare a aurului au fost detectate de cercetători în Munții Apuseni și Maramureș. Dintre acestea enumerăm Baia de Criș, Vidra, Brad, Lupeni, Roșia Montană, Cavnic, Bistra, Botez sau Atid.

Cele mai cunoscute obiecte din aur rămase de la strămoșii daci sunt brățările spiralate

Totuși, existența unor cantități mari de aur și obiecte din aur despre care vorbesc unii autori antici, cum ar fi Herodot, existență confirmată și de Ioannes Lydus în secolul al VI-lea d.Hr., pe teritoriul Daciei, sunt cele care conduc la ideea că acestea nu proveneau doar din spălarea nisipului aurifer. Ca urmare, este foarte posibil ca geto-dacii să fi extras aurul și prin construirea unor galerii scurte și înguste sau puțuri pe direcția filonului aurifer, așa cum arată Eugen Iaroslavschi. O dovadă a existenței unor astfel de exploatări stă și faptul că romanii, după ce sosesc la nord de Dunăre, merg practic la sigur, chiar în punctele cu potențial aurifer mare, semn că geto-dacii le exploatau dinainte de venirea acestora, iar romanii le cunoșteau pozițiile.

Aurul dacic avea o puritate recunoscută încă din Antichitate, motiv pentru care strămoșii noștri nu erau nevoiți să aplice prea multe procedee tehnice pentru purificarea sa. Potrivit lui Plinius, dacă aurul pur nu era obținut prin simpla spălare a nisipului, geto-dacii recurgeau la „prăjirea acestuia împreună cu plumbul”. Alt autor antic, şi anume Strabon, povestește că geto-dacii recurgeau în unele cazuri şi la o dublă coacere a aurului.

Priceperea meșterilor aurari autohtoni este relevată analizând unele obiecte precum coiful de aur de la Coțofenești sau cele aparținând tezaurului descoperit la Cucuteni-Băiceni, care datează din secolul al IV-lea î.Hr. Mai aproape de perioada la care facem referire în lucrarea de față au fost datate cele două brățări de aur de la Totești (secolul al II-lea î.Hr.) sau fibula de aur de la Remetea (secolul I î.Hr.).

Geto-dacii erau foarte iscusiți și în a prelucra bronzul, dovadă în acest sens stând o serie de obiecte din acest metal care relevă măiestria artistică și funcțională a produselor meșterilor locali. Dintre obiectele din bronz găsite de arheologi în diverse situri din țară, putem aminti garnitura de teacă de pumnal găsită la Popești, fibule, cercei, pandantive, lănțișoare, aplice, vârfuri de săgeți și unelte dezgropate la Bănița și Poiana sau bustul unei zeități feminine descoperit la Piatra Roșie.

Un alt metal prelucrat în tot spațiul carpato-danubiano-pontic era argintul, arheologii scoțând la iveală din mai bine de 80 de situri obiecte specifice acestui meșteșug, dar și produse finite din argint. Și în acest caz, la sfârșitul secolului I d.Hr. și începutul secolului al II-lea d.Hr., experiența prelucrării data de câteva secole.

Elemente de podoabă realizate de daci din argint

Lanțuri ornamentale din argint au fost descoperite la Remeta, Bistrița și Recaș, iar obiecte din argint suflate cu aur (vase) au fost dezgropate la Sâncrăieni, Herestrău și Surcea. Meșterii argintari geto-daci utilizau tehnici diferite și complexe pentru a crea obiecte cât mai atrăgătoare, mai ales în materie de bijuterii. De pildă, pentru a realiza unele coliere sau brățări, aceștia prelucrau metalul prin torsionare, respectiv prin răsucirea barelor de argint. Principalele centre de extragere a argintului erau localizate în zona Munților Apuseni și a Munților Maramureșului și, tot în aceste zone, este posibil să fi existat și cele mai multe dintre centrele de prelucrare a acestui metal. Rezervele uriașe de argint de care dispuneau geto-dacii sunt evidențiate foarte clar de cantitatea uriașă de piese din acest metal care a căzut pradă romanilor, aproximativ 331.000 de kilograme.

Începând cu secolul al II-lea î.Hr., geto-dacii încep să realizeze monede din argint care imitau staterii și tetradrahmele macedonene din vremea lui Filip al II-lea și Alexandru cel Mare. În secolul al II-lea î.Hr., în Dacia își fac apariția alte monede grecești, de exemplu tetradrahmele insulei Thasos reprezentând pe față capul Zeului Dionysos, încununat cu foi de iederă și cu flori, iar pe revers pe Heracles, stând în picioare. Aceste monede s-au răspândit nu doar în Dacia, ci în tot nordul Peninsulei Balcanice, precum și în regiunea ocupată de sciți, în sudul Rusiei de astăzi. Dacii au imitat aceste monede, copiile realizate de ei circulând alături de piese originale. Ele au circulat în Dacia până pe la sfârșitul secolului I î.Hr. Tot în această perioadă, geto-dacii pun în circulație copii extrem de fidele ale unor monede romane.

Ca urmare a unor descoperiri arheologice care au relevat existența unor matrițe de bronz și manșoane de fier (cum ar fi la Tilișca sau Ludești), folosite la baterea monedelor, se poate vorbi de existența unui meșteșug al monetăriei în spațiul geto-dac. Tipare și urme de ateliere monetare au mai fost găsite la Pecica și Brașov. Meșterii locali realizau monedele prin ștanțare sau turnare. Unelte folosite la ștanțare, precum nicovala, dalta sau burghiul, au fost descoperite în diverse situri din țară. Pricepuți gravori, meșterii autohtoni reliefau pe fețele monedelor motive ornamentale inspirate din mediul înconjurător sau chipuri umane.

Cele mai multe monede realizate în Dacia erau confecţionate din argint sau, în lipsa acestui metal, din bronz argintat (tezaurul de la Bozieni). Excepție fac monedele de tip koson, realizate din aur sau din argint. Kosonii sunt piese cu greutatea unui stater grecesc sau elenistic de aproximativ 8,40 grame și nu au aspect de monedă greacă. Se deosebesc prin faptul că monedele grecești au pastila mai groasă, care se bătea la rece, pe când kosonii au pastila plată, bătută la cald, tehnică folosită și de romani. Aversul acestor monede este copiat de pe un denar roman republican de argint bătut în jurul anului 120 î.Hr., reprezentând un vultur care stă pe o ghioagă, ghioaga lui Heracles, care ține într-una dintre gheare o cunună de lauri, iar pe revers apare o altă imagine, a unui demnitar în togă, încadrat de două personaje care poartă niște fascii pe umăr (posibil lictori).

Lemnul, piatra şi sarea. Lemnul, o resursă atât de bogată în spațiul nord-dunărean, a reprezentat, evident, un material pe care meșteșugarii geto-daci îl prelucrau în scopuri diverse, artistice sau funcționale. Din păcate, întrucât vorbim despre un material care nu dăinuiește în timp atâtea secole, este dificil să prezentăm o imagine exactă a modului în care strămoșii noștri îl prelucrau.

Arta prelucrării și decorării lemnului au la noi tradiții milenare. Porțile maramureșene sunt un exemplu

Vasile Pârvan, vorbind despre utilizarea lemnului în lumea geto-dacilor, este de părere că: „Față de felul de viață imprimat de mediul înconjurător, cel mai important material la îndemâna omului a fost lemnul. Casele, uneltele de lucru, mijloacele de transport, toate erau din lemn. Multimilenarele mese rotunde de mâncare din scânduri și, în general, foarte puțin ridicate de la pământ s-au păstrat de la traci, așa cum vedem și astăzi la țăranii noștri de la munte”.

De-a lungul timpului, arheologii români au descoperit unelte care atestă că prelucrarea lemnului era o practică generalizată la nordul Dunării. În șantiere precum cele de la Piatra Roșie, Muntele Strâmbu, Ocnița sau Căpâlna s-au găsit tesle, cuțitoaie, dălți, pile, securi, rașpele, foarfeci de tăietor și dințuitoare. Obiectele din lemn descoperite în timpul cercetărilor relevă că acest material era folosit în construcții, la fabricarea unor părți din componența armelor, a unor mijloace de tracțiune, pentru realizarea unor piese de mobilier și obiecte de uz casnic.

Şi dogăria și strungăria sunt îndeletniciri care se află în legătură cu lemnul, fiind atestate în spațiul geto-dac prin existența unor unelte și obiecte specifice, precum rindeaua sau butoiul.

Dacă vorbim de materiale de construcție, piatra avea, şi ea, un rol important, strămoșii noștri cunoscând procedee de exploatare a carierelor și de prelucrare a blocurilor de rocă pentru a le folosi la ridicarea unor edificii. O astfel de carieră de piatră, exploatată intens de geto-daci pentru ridicarea fortificațiilor sistemului defensiv din Munții Orăștiei, a fost localizată la Măgura Călan. Unelte specifice extragerii și prelucrării pietrei au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi. Dintre acestea putem enumera ciocane, dălți și topoare de pietrărie.

Sarea, element de o importanță majoră în însăși evoluția societăților umane, era extrasă în diverse zone, precum Turda, Valea Regilor (Maramureş) sau Valea Florilor, cea din urmă fiind exploatată intens în secolul al II-lea d.Hr. Unelte specifice activității de extragere a sării au fost descoperite în locurile amintite și semănau foarte mult cu cele utilizate de dacii liberi din Moldova, semn că exploatarea în cele două puncte data de dinainte de sosirea romanilor la nord de Dunăre.

Olăritul şi ceramica. Un meșteșug în care strămoșii noştri s-au dovedit foarte pricepuți, fiind moștenitorii unor tradiții milenare confirmate pe teritoriul României de astăzi, cu rădăcini în culturile primordiale ale Europei, precum Cucuteni, Gumelnița sau Hamangia, este cel al olăritului. În perioada cuprinsă între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr., acest meșteșug ajunge la o dezvoltare deosebită, iar obiectele specifice ceramicii geto-dacice, precum ceașca, vasul-borcan, cana cu toartă și fructiera au deja forme conturate definitiv.

Cercetările arheologilor au relevat că în mai toate așezările importante se producea ceramică de caracter comun. Cuptoare de olărie au fost găsite și cercetate în locuri precum Poiana-Tecuci, Bâtca-Doamnei și Cățelul-Nou. Folosirea unora dintre ele de meșterii autohtoni este confirmată și după invazia romană din 105 – 106 d.Hr., mai ales în cazul așezărilor carpilor din Moldova.

Dacii s-au dovedit olari pricepuți, fiind continuatorii culturilor neolitice care i-au precedat

Existența roții olarului este atestată în Dacia, unii experți, precum D. Berciu, susținând că ea era folosită în acest spațiu încă din jurul secolului al V-lea î.Hr., moment în care are loc trecerea de la ceramica de tradiție hallstattiană, lucrată manual, la cea de caracter Latene, realizată la roată. Totuşi, trebuie precizat că dovezi ale utilizării roţii olarului în anumite zone ale spaţiului geografic aparţinând României de astăzi avem încă din neolitic, din perioda culturii Cucuteni. Pe marginea acestui subiect, E. Condurachi apreciază că în secolul al IV-lea î.Hr. pe teritoriul Daciei coexistau obiecte lucrate manual și obiecte lucrate la roată, unele chiar în același loc, după cum au relevat cercetările de la Zimnicea.

În ce privește tehnica de realizare a obiectelor ceramice, multe descoperiri au confirmat interesul manifestat de meșterii geto-daci pentru obținerea unei ceramici destinate și gusturilor mai rafinate, prin utilizarea lustruitoarelor din argilă, cu rol în a conferi luciu vaselor.

De altfel, putem vorbi de existența a două tipuri de ceramică, cea comună și cea fină. Obiectele aparținând primei categorii erau lucrate manual, având ca degresant nisipul sau cioburile pisate, iar arderea lor nu era omogenă pe toată suprafața. În cazul obiectelor ceramice fine, lutul era ales cu grijă și spălat eficient, astfel încât să fie înlăturate toate firele de nisip. Din pasta obținută era modelat vasul, după care era scufundat într-o baie de argilă subțiată pentru a se obține o pojghiță subțire ce acoperea vasul micșorându-i permeabilitatea, după cum arată Rodica Tanțău. După uscare, vasul primea luciu cu ajutorul lustruitoarelor, proces urmat de arderea propriu-zisă la temperaturi care puteau ajunge la 500 de grade. Colorarea vaselor era realizată prin ardere oxidantă sau reductivă. Prin prima tehnică se obținea culoarea roșie, cărămizie, iar în urma aplicării celei de-a doua metode se obțineau vasele colorate în negru sau cenușiu.

De asemenea, practica ștampilării vaselor de către meșterii care le realizau este confirmată prin prezența unor așa-numite „mărci de olar”. De pildă, în cazul chiupului descoperit la Meleia se poate observa prezența, pe buza obiectului, a unei ștampile care reprezintă două unghiuri obtuze, așezate vârf la vârf, înscrise într-un dreptunghi. Tot drept ștampile sau „mărci de olar” pot fi interpretate și crucile sau literele grecești prezente pe fundul unor vase sau pe butonii unor capace ale acestora. Unele ștampile par a fi chiar cuvinte dacice, redate cu litere grecești, așa cum este cazul unei amfore găsite la Cetățeni. Bine-cunoscut este și vasul găsit la Grădiștea Muncelului, obiect care are aplicate de patru ori câte două ștampile cu litere în relief, ce pot fi citite „Decebalus per Scorilo”.

În ce privește decorațiunile vaselor, comune erau brâiele în relief, simple sau asortate, în relief cu alveole sau în relief în formă de șnur, obținute prin utilizarea unui instrument ascuțit, din lemn sau metal. Ornamentele incizate erau realizate prin utilizarea unui vârf ascuțit sau dințat în formă de pieptene. Astfel erau obținute motive precum „brădulețul”, romburile, liniile incizate și benzile simple sau duble.

Meșterii olari cunoșteau și tehnici de pictare a vaselor. Cel mai des practicat procedeu era cel al schițării pe ceramica alb-gălbuie a unui decor, cu ajutorul unui vârf ascuțit, decor care apoi era pictat în culoarea dorită. Cele mai întâlnite culori utilizate în ceramica pictată geto-dacică erau roșul, brunul, galbenul și negrul. Suprafețele pictate se împărțeau în fragmente înconjurate cu chenare, obținându-se astfel un cadru care era decorat cu linii, romburi sau arcuri, de multe ori figurile geometrice fiind umplute cu puncte. Dintre motivele zoomorfe sau vegetale prezente pe unele vase putem aminti păsări, frunze sau flori.

Ceramica geto-dacică, ce are particularități distincte specifice culturii nord-dunărene, relevă și unele elemente născute în urma interacțiunii cu lumea greacă sau celtică. De pildă, prezența rozetei pe unele vase este confirmată atât pe anumite recipiente ale ceramicii geto-dace, cât și pe unele obiecte celtice. La fel, meșterii geto-daci dovedeau pricepere în producerea unor vase aparținând altor culturi precum cupele deliene, tiparele unor astfel de obiecte fiind găsite la Piscul Crăsani, Poiana și Popești, sau amfore grecești, după cum relevă descoperirile de la Zimnicea, Giurgiu, Căscioarele sau Popești. Însă, chiar și în aceste cazuri, amprenta viziunii meșterului geto-dac este clar reliefată prin utilizarea unor elemente de natură locală suprapuse peste sau în combinație cu elementele grecești, precum cârlionții realizați pe unele cupe, ce par a imita părul sau lâna oilor, după părerea unor cercetători.

Diverse tipuri de vase dacice, cu utilizări și funcționalități diferite

Din punct de vedere al caracterului funcţional al vaselor ceramice realizate de geto-daci, putem încadra obiectele în vase pentru păstrarea proviziilor (chiupul, pithos-ul, krater-ul şi amfora), pentru pregătitul hranei (borcanul), destinate consumului acesteia (fructiera, castronul, strachina), folosite pentru consumul lichidelor (bolul, ulciorul, cana, vasul cu tub, krantharos-ul), obiecte pentru acoperit vasele (capace), folosite pentru ilumint (sfeşnicul şi ceaşca-opaiţ), pentru strecurat sau uz în metalurgie (creuzetul). De asemenea, ceramica geto-dacilor conţine şi o serie de obiecte miniaturale, care reproduc forma unora mai mari, folosite cu scop ritualic sau în jocurile copiilor.

Continuitatea și caracterul autohton al ceramicii geto-dace este argumentat printr-o serie de concluzii ale arheologilor. De pildă, formele vaselor din perioada clasică a culturii geto-dace își au originea în vasele autohtone din epocile anterioare, așa cum, printre altele, este şi cazul vasului cu picior de tip fructieră, născut în mediul hallstattian local. Autohtonismul și continuitatea pot fi confirmate și când vorbim de ceașca dacică, obiect derivat din ceașca hallstattiană locală, a cărei evoluție începe în jurul secolului al VI-lea î.Hr. De asemenea, analizând ornamentele vaselor, precum butonii, cercetătorii sunt de părere că aceștia au la bază proeminențe ceramice hallstattiene. La fel, practica lustruirii se pare că își are originea în perioada Hallstatt. Mai mult, aria vastă de răspândire a unor tipuri de obiecte specifice, cu ornamente caracteristice, dovedește unitatea, omogenitatea, ceramicii geto-dacice pe tot cuprinsul teritoriului pe care aceștia îl ocupau.

Torsul, ţesutul şi prelucrarea pieilor. Acestea sunt, de asemenea, meșteșuguri ce aveau în secolul I d.Hr. și începutul secolului al II-lea d.Hr. o veche tradiție în lumea geto-dacă. Cultivarea plantelor textile este confirmată atât prin sursele literare antice, precum Herodot, cât și prin descoperiri de semințe calcinate de cânepă sau in în timpul unor cercetări efectuate la Poiana și Tinosu.

O altă materie primă pentru realizarea produselor textile era lâna oilor. Prelucrarea acesteia și a plantelor textile este atestată și ca urmare a prezenței în inventarul arheologic a unor unelte specifice acestei activități, precum ace de cusut și iglițe din bronz, andrele sau fusaiole și greutăți pentru războiul de țesut. Analiza obiectelor textile realizate de meșterii geto-daci este posibilă astăzi, parțial, mai ales datorită imaginilor reliefate pe unele monumente antice, precum Columna lui Traian, Arcul lui Constantin, Arcul lui Galerius sau unele monumente funerare.

Coiful de aur de la Coțofenești

Concluzii. Aşadar, geto-dacii erau urmaşii celor care au dezvoltat manifestări artistice milenare, care sunt atestate pe teritoriul României de astăzi. Unele dintre cele mai vechi opere de artă din acest spațiu datează din Epipaleolitic (8000 – 7000 î.Hr.), iar din Eneolitic (3000 î.Hr.) ne-au rămas opere precum „Gânditorul” și soția sa descoperite la Cernavodă. Priceperea artistică a autohtonilor este oglindită și în realizări precum „Zeița fertilității” de la Cucuteni, realizată în perioada 3600 – 3400 î.Hr., tezaurul de la Brad, aparținând, de asemenea, culturii Cucuteni, altarul din teracotă de la Trușești, Botoșani, modelele din teracotă ale celor patru sanctuare de la Căscioarele, Ilfov, datate din 3600 – 3400 î.Hr. și care prezintă un rafinament arhitectonic la care templele grecești, de pildă, vor ajunge abia după 2 200 de ani.

Din Epoca bronzului ne-au rămas cele 11 pumnale de aur de la Perșinari, dar și tiparele pentru turnarea topoarelor de la Sărata-Monteoru (1700 – 1300 î.Hr.). Din Epoca hallstattiană sau Epoca fierului a ajuns la noi (1150 – 350 î.Hr.) depozitul de bronzuri de la Uioara de Sus, compus din 5 800 de obiecte în cantitate de 1 100 de kilograme și conținând săbii, pumnale, seceri, fibule, pandantive, dar și vase și zăbale.

Mărturie a priceperii și măiestriei meșteșugarilor și bijutierilor daci stau, printre altele, tezaurele de la Pecica, Costești, Căpâlna și Stăncuța, care cuprind brățări spiralice, lanțuri ornamentale obținute prin împletire de fibre sau îmbinări de inele, palmete și capete de animale stilizate sau brățări cu capete de șarpe de tip elenistic. Aceștia mai confecționau și lanțuri, colane, cercei sau agrafe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *