Interviu cu Alexandru Berzovan. Despre pasiunea pentru arheologie și trecut

un articol de Valentin Roman

Există meserii sau activități care nu pot fi desășurate fără pasiune și dedicație permanente, pentru că mereu apar noi și noi provocări și, de multe ori, nicio zi nu seamănă cu cea anterioară. Există oameni implicați și hotărâți să acționeze cu profesionalism și atenție, astfel încât noi, publicul, să fim informați corect și detaliat. Dintre aceste meserii, astăzi vorbim despre meseria de arheolog și specialiști al căror rol și scop este acela de a aduce la lumină tainele trecutului, a interpreta informațiile obținute, astfel încât noi să putem întețelege mai bine cine suntem, de unde venim și care a fost drumul parcurs de omenire până în zilele noastre.

Pentru a afla mai multe despre ce presupune această activitate, l-am rugat pe Alexandru Berzovan, prieten și colaborator al Asociației Vatra Daciei, să ne ajute cu câteva răspunsuri legate de munca sa, de provocări și satisfacții, de descoperiri și planuri de viitor.

Alexandru Berzovan are 33 de ani și este doctor în istorie și arheolog. Și-a luat licența la Universitatea de Vest din Timișoara, iar ulterior a făcut studiile masterale în cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, susținându-și doctoratul în anul 2015 în cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Actualmente este angajat ca și cercetător științific la Institutul de Arheologie din Iași al Academiei Române, Filiala Iași. S-a specializat pe problema celei de-a doua epoci a fierului, mai precis pe civilizația geto-dacilor, având publicate peste 50 de studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate, autor a mai multe cărți, coordonatorul mai multor volume colective.

De unde pasiunea pentru istorie? Ce te-a determinat sa alegi o cariera in domeniul arheologiei?

 

Munca unui arheolog înseamnă atenție la detalii și capacitatea de a înțelege un context și în urma analizării unui simplu obiect

Povestea este una destul de lungă. Am să încerc să fiu succint. Pasiunea pentru istorie a apărut încă din copilărie, când am avut primul contact cu povestirile epice din Vechiul Testament, dar și cu Legendele Olimpului, în versiunea povestită de către Alexandru Mitru. Ulterior am căutat să aflu din ce în ce mai mult, căutând diverse informații atât în cărți cât și pe internet. Cred că și jocurile PC care începuseră să apară în această perioadă, multe dintre ele strategii cu subiect istoric, au avut un anumit rol, ca de altfel și anumite filme sau documentare pe care le-am urmărit.

Un moment important a fost la vârsta de 12 ani când am câștigat la un concurs de artă ca premiu o carte de ficțiune literară. Acțiunea se petrecea în preajma războaielor dacice. Avea destule elemente fantasy și nu puține clișee în cele cca. 100 de pagini de text. Rețeta clasică cu dacii viteji și neînfricați, iubirea interzisă între femeia dacă și legionarul roman, preoții mistici plini de înțelepciune, etc. Dar la vârsta respectivă m-a impresionat profund, poate și pentru faptul că spre deosebire de alte cărți citite până atunci, avea un final cam trist. Mi-a stârnit curiozitatea și ulterior am vrut să aflu mai multe despre acești daci, despre care înafara unei înșiruiri de date și de evenimente învățate la școală, nu știam mare lucru.

Am epuizat rapid biblioteca de acasă, unde singurul titlu de care dispuneam era „Dacii” de Hadrian Daicoviciu. Căutam să citesc, atât în diverse cărți cât și pe internet. Internetul și mass-media erau și atunci, ca și acum, invadate de tot felul de teorii năstrușnice, fantezii, un amestec de dacopatie cu naționalism excesiv, atavic. Nu m-a încântat ceea ce am găsit. Mă consider un bun patriot, dar crescând și trăind într-un mediu multietnic, între români, maghiari, evrei, șvabi, etc. naționalismul acesta exacerbat rupt din anii 1940 mi-a repugnat dintotdeauna.

Pe la 16-17 ani m-am alăturat unui grup de „lupi tineri” alături de care am încercat să facem ordine în acest noian de informații, să discernem informația veridică de senzaționalisme. Comunicam în principal pe internet, cu întâlniri ocazionale. Cu timpul, ne-am mai cernut și grupul a devenit Asociația Culturală Sarmizegetusa. Asociația a organizat și a participat la diverse întâlniri și acțiuni, îndeosebi la Alba Iulia, ocazie cu care am luat contact pentru prima dată cu câțiva din specialiștii perioadei, istorici și arheologi. Am avut șansa ca între ei să găsim oameni deosebiți, cu vocație de magiștrii, care au început să ne îndrume, treptat, spre cunoaștere, învățându-ne metode de cercetare, recomandându-ne cărți de specialitate, etc. Un rol important pentru mine l-a avut colaborarea cu domnul profesor Eugen Pădurean, colaborator extern al muzeului din Arad, care m-a învățat primii pași în această meserie. A fost o perioadă formativă de vreo doi ani în care am ajuns să mă lămuresc cu multe și să învăț inclusiv unele chestiuni de finețe privind materialul arheologic.

Și uite așa am ajuns ca să mă înscriu la Universitatea de Vest din Timișoara, știind deja din primul an în ce direcție urma să mă specializez: arheologia și istoria geto-dacilor. Mai departe totul a venit, cumva, firesc…

Cateva exemple notabile de proiecte la care ai participat si o scurta descriere a rezultatelor obtinute in cadrul acestora.

Am participat de-a lungul timpului la mai multe proiecte. În unele m-am implicat pe parcursul mai multor ani, altele au reprezentat întreprinderi mai mult sau mai puțin episodice soldate cu câteva studii publicate. Amintirile cele mai frumoase le am din proiectele în care am lucrat alături de regretatul meu profesor, mentor și prieten, dr. Liviu Măruia de la Universitatea de Vest din Timișoara. Un om tânăr, deosebit, cu un caracter aparte și plin de energie. În jurul său gravitam pe atunci mai mulți tineri studenți și masteranzi. A știut să ne îndrume pe fiecare și să ne imprime un drum propriu. Cercetările de teren pe care le-am desfășurat pe teritoriul Banatului, în zona Dealurilor Lipovei dar și în alte părți s-au soldat cu descoperirea și cartarea unui număr mare de situri arheologice necunoscute anterior.

 

Un simplu obiect pentru unii, dar încărcat de informații pentru ochiul atent al unui arheolog

Tot alături de Liviu am participat, între anii 2010 – 2012 la cercetările arheologice de la Unip – Dealu Cetățuica, din comuna Sacoșu Turcesc, jud. Timiș. Un sit bogat, cu locuiri din mai multe perioade istorice și preistorice: din prima epocă a fierului, din perioada dacică, dar și din perioada migrațiilor slave. Gropile rituale din perioada dacică, despre care am publicat în anii trecuți o serie de articole, reprezintă o descoperire extrem de importantă care ne ajută să vedem într-o altă lumină cea de-a doua Epocă a Fierului în zona bănățeană. Până atunci despre dacii de pe cursul inferior al Timișului nu se știa aproape nimic. Dar, după decesul tragic al lui Liviu petrecut în anul 2013 și venirea mea la Iași m-am îndepărtat, treptat, de acest subiect. Viața m-a dus pe un alt drum. Mă bucură faptul că colegii de la Timișoara au continuat munca acolo și au reușit anul acesta să scoată o monografie.

Un alt proiect important la care am lucrat multă vreme și pe care am reușit să îl finalizez a fost dedicat zonei bazinului Mureșului Inferior și sud-vestului Munților Apuseni, areal care se circumscrie în linii mari actualului județ Arad. Am beneficiat de o colaborare excelentă cu angajații Complexului Muzeul Arad, cu domnii dr. Victor Sava și dr. Florin Mărginean, care mi-au înlesnit accesul în depozitele muzeale, ca de altfel și cu domnul prof. Eugen Pădurean. Munca mea s-a concretizat într-o teză de doctorat susținută la Iași în anul 2015 sub conducerea prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu și într-o carte apărută în 2017, „Bazinul Mureșului Inferior și Sud-vestul Munților Apuseni în perioada clasică a Daciei Preromane (sec. II î. Hr. – I d.Hr.)”, carte care a primit în 2018 premiul de excelență din partea Filialei Iași a Academiei Române.

Actualmente lucrez la Iași și mă ocup de problema cetăților getice din secolele 5-3 î.Hr. din spațiul est-carpatic,studiind totodată relațiile populației locale cu alte grupuri învecinate (îndeosebi sciții). Este un subiect destul de puțin cunoscut. Școala arheologică ieșeană, deși beneficiază de aportul unor specialiști de renume european, s-a axat în general pe cercetarea preistoriei (îndeosebi a culturii Cucuteni) și a epocii romane, astfel că a rămas un gol în ceea ce privește investigarea vestigiilor geto-dacice din zona Moldovei. Pot să spun că am avut deja rezultate notabile, concretizate prin participări la numeroase conferințe naționale și internaționale în state precum Federația Rusă, Marea Britanie, Spania, Bulgaria, Republica Macedonia, Republica Moldova, o serie întreagă de studii publicate iar anul acesta am beneficiat de o bursă de documentare la Institutul de Arheologie German din Berlin, Departamentul Eurasia. Este însă foarte mult de lucru. Simt că mă așteaptă în față o muncă de zeci de ani…

Iti mai amintesti prima ta descoperire importanta? Despre ce era vorba si care a fost sentimentul trait in acel moment?

Să fiu sincer, mă bucur la aproape orice descoperire. Indiferent că e vorba de un fragment ceramic ornamentat, o lulea medievală sau o fibulă. Primele descoperiri cu adevărat importante au fost cele pe care le-am efectuat, alături de Liviu Măruia pe șantierul de la Unip. Un moment aparte l-a reprezentat groapa rituală dacică apărută în campania din anul 2011, cu inventar deosebit. A fost o bucurie extraordinară pe care am împărtășit-o toți cei care am participat. A fost un sentiment greu de descris în cuvinte.

Din punctul tau de vedere, ce anume da valoare unei descoperiri arheologice? Actul in sine al descoperirii sau valoarea obiectului in sine descoperit?

După părerea mea, nici una, nici alta. Din punctul meu de vedere, cele mai importante descoperiri arheologice sunt acelea care ne spun câte ceva despre oamenii și societatea care le-au creat. Am să încerc să fiu mai specific referindu-mă la o problemă de actualitate: în ultimii ani muzeele României sunt efectiv inundate de un număr imens de piese și tezaure rezultate ca urmare a activităților desfășurate de detectoriști. În cea mai mare parte este vorba de piese lipsite de context arheologic clar. Ce concluzii putem trage, de pildă, pe baza unei brățări de argint câtă vreme nu știm precis dacă ea provine dintr-un mormânt, dintr-o locuință sau dintr-un tezaur ascuns departe de orice așezare ?

Daca ar fi sa imparti pe procente ponderea lucrurilor ce conteaza intr-o cariera de succes in arheologie, cum ai face-o? Cat la suta ar fi munca si studiu si cat la suta ar reprezenta pasiunea si dedicarea?

Din punctul meu de vedere, cele mai importante sunt pasiunea și dedicarea. De ce ? Pentru că în domeniul nostru există mulți factori demotivanți de care te lovești la tot pasul și care te pot cu ușurință copleși: salariile mici, lipsa personalului de specialitate care obligă puținii angajați să facă multe altele pe lângă sarcinile de serviciu, legislația ineficientă, dezinteresul autorităților locale pentru patrimoniu, diverse șicane și răutăți din partea unor colegi, etc. În aceste condiții, dacă nu ai pasiune și determinare, la un momentdat vei ajunge să îți pierzi interesul atât pentru studiu cât și pentru muncă. Din păcate este o problemă destul de pregnantă în domeniul nostru…

Meseria de arheolog este una mai putin promovata ori cunoscuta, ca si atributii, publicului romanesc. In general, publicul larg admira rezultatul final al unei muncii asiduue, care, dincolo de actul descoperirii in sine a obiectelor, presupune restaurarea acestuia, intelegerea contextului in care a fost gasit, conexiuni cu anumite culturi caruia acestea ii apartin. Pentru ca publicul sa inteleaga mai bine munca din spatele obiectului aflat in vitrina, te rog sa ne descrii,in mare, etapele si procedurile care au loc de la momentul ”credem ca acolo se afla ceva” la momentul expunerii obiectului intr-un muzeu.

 

Fiecare artefact este adus la lumină cu migală

Întrebarea este una ce necesită un răspuns complex. Am să încerc să fiu mai cât succint și, totodată, explicit. Identificarea zonelor cu potențial arheologic reprezintă primul pas. Aceasta se poate realiza fie ca urmare a unui diagnostic arheologic specific, atunci când se urmărește realizarea unor lucrări de infrastructură sau construcții care necesită verificarea prealabilă a unui anumit areal, fie ca urmare a unor cercetări de teren, fie întâmplător: un cetățean găsește într-o arătură artefacte pe care le duce la muzeu.

În cazul în care se dorește efectuarea unei cercetări sistematice în punctul respectiv, obținerea finanțării și a autorizaților reprezintă o altă etapă obligatorie. Autorizația se acordă de către Ministerul Culturii prin Comisia Națională de Arheologie.

Pentru săpăturile sistematice este necesară ridicarea topografică a sitului. Acolo unde există resurse și posibilități, este recomandat să se realizeze o investigație preliminară prin mijloace non-invazive. Adică, înainte să săpăm, facem o scanare geomagnetică pentru a vedea, în linii mari, desigur, cam ce se ascunde în subsol. Toate informațiile rezultate din aceste investigații sunt folosite pentru stabilirea strategiei de lucru. Abia apoi se trece la săpătura arheologică propriu-zisă.

Unele situri își dezvăluie tainele destul de rapid, într-o campanie de săpătură, maxim două. În schimb altele, pentru a putea fi „descifrate” corespunzător, necesită campanii de săpătură ce se pot desfășura pe parcursul a zeci și zeci de ani. Una este să sapi o așezare cu trei locuințe și cinci gropi care a funcționat cel mult o generație sau două și alta este să excavezi un oraș grecesc sau roman care a funcționat vreme de sute de ani. Adeseori, unii cercetători lucrează la același sit o viață întreagă. Arheologul își ridică diverse întrebări, la care caută răspunsuri, ca de pildă: care a fost rolul și rostul amenajărilor descoperite ? care este relația dintre ele și cum se datează ? și așa mai departe.

Pe parcursul investigațiilor arheologice sunt documentate cu acribie toate situațiile apărute, fotografic, în desen, în scris. Responsabilul de șantier ține un jurnal în care este descris, detaliat, tot ce se lucrează în fiecare zi. Fiecare complex arheologic beneficiază de propria sa fișă distinctă. Artefactele sunt adunate pe complexe (locuințe, gropi, etc), iar dacă apar disparat în stratul de cultură, pe carouri și pe adâncimi. Ele sunt spălate, introduse în pungi speciale, cu bilete care permit identificarea, ajungând ulterior în depozitele muzeale.

La muzee, obiectele intră pe mâna restauratorilor. Piesele metalice sunt supuse unor tratamente chimice menite să le curețe de impurități și să le asigure prezervarea. Pe baza fragmentelor ceramice se încearcă întregirea vaselor. Ceramica este descrisă, introdusă în baze de date speciale. Materialul osteologic animalier este studiat de către biologi cu specializare în arheozoologie. Materialele osteologice umane sunt studiate de către antropologi. Apoi, obiectele sunt desenate, măsurate, descrise. Arheologii caută analogii pentru situațiile și materialele recuperate studiind literatura de specialitate, consultându-se cu colegii, etc. E un proces de durată.

Rezultatele se concretizează în rapoarte de săpătură, în studii științifice, în monografii, în cataloage de expoziție. Astfel ele devin disponibile atât comunității științifice, cât și tuturor celor interesați. La urmă, piesele cele mai reprezentative ajung expuse în vitrina muzeelor, unde pot fi văzute și admirate de către publicul larg. Cam aceasta este, foarte pe scurt și în linii mari, povestea.

Ce anume il implineste pe un arheolog in plan profesional? Multitudinea descoperirilor sau satisfactia unui proiect eficient dus pana la capat?

Ar fi nedrept să răspund în numele tuturor colegilor mei. Pentru mine ambele sunt la fel de importante. M-aș bucura ca în urma mea să rămână o serie de rezultate care să fie apreciate de generațiile viitoare.

Multi asociaza imaginea unui arheolog cu tipul de genul ”Indiana Jones”. Cat adevar ar fi in aceasta ipostaza?

Este adevărat că Indiana Jones afirmă în toate filmele seriei că locul legitim al artefactelor este într-un muzeu, dar în rest nu există nicio legătură. Indiana Jones acționează ca un braconier și aventurier de ocazie, nu ca un arheolog. Totuși, personajul și stereotipiile create sunt adeseori sursă de amuzament pentru arheologii reali în recuzita cărora se găsește adeseori pălăria specifică personajului. Și eu am o astfel de pălărie pe care o port frecvent pe șantier…

Pentru a fi mai usor de inteles de catre publicul larg, te rog sa ne explici, in linii mari, anumiti termeni, precum ”descarcare arheologica”, ”publicarea unei descoperiri (obiect sau sit per ansamblu)”.

Am să încerc să rezum în câteva cuvinte, pe înțelesul tuturor. Siturile arheologice cu toate bunurile aflate în ele aparțin statului român. Atunci când un investitor hotărăște să intervină pe un anumit teren, sau cu ocazia marilor lucrări de infrastructură (autostrăzi, căi ferate, țevi de gaz, etc), este necesară descărcarea de sarcină arheologică a zonelor vizate, în cazul în care există potențial arheologic reperat, pentru a evita pierderea informației și distrugerea vestigiilor.

În vederea acestei acțiuni se realizează un contract între dezvoltator și instituția abilitată (muzeu, institut, universitate, firmă privată de arheologie), prin care cei dintâi se obligă să pună la dispoziție mijloacele necesare (bani, utilaje, muncitori, etc) arheologilor, aceștia obligându-se să finalizeze cercetarea și excavarea vesiigiilor într-o perioadă de timp stabilită de comun acord. Cercetarea arheologică se desfășoară într-un ritm mult mai alert decât în cazul unei cercetări sistematice. Lucrezi, practic, cu buldozerul pe urma ta. Avântul imobiliar ce are loc în marile orașe în ultimele decenii a dus la o dezvoltare a arheologiei contractuale la noi în țară.

Publicarea reprezintă actul de introducere în domeniul public a unei descoperiri / a unui sit, prin care rezultatele cercetării devin vizibile atât pentru specialiști cât și pentru publicul larg. Aceasta ia forma unui studiu sau raport științific care este prezentat într-o revistă acreditată de specialitate sau un volum colectiv.

Stiu ca esti implicat si in activitati de renactement si participi activ la multe evenimente de profil, menite sa promoveze in randul celor de azi elemente de cultura si civilizatie ale popoarelor din vechime. Cum ai facut primii pasi in acest sens si care este scopul acestei implicari?

 

Alexandru este implicat și în activități de reconstituire istorică

Adevărul este că nu particip frecvent la acest tip de evenimente, mă duc destul de rar. De obicei atunci când este vorba de prezentări la școli sau licee care durează mai puțin de o zi, sau când e vorba de colaborarea cu diverse instituții muzeale. Motivul? În primul rând, lipsa de timp. Implicarea în acest tip de acțiuni necesită un efort deosebit, vara aproape că nu este sfârșit de săptămână în care să nu fie vreun eveniment.

Primii pași concreți i-am făcut aici la Iași, alături de Asociația Culturală Geto-Dacii din Moldova. Niște oameni primitori, inimoși, calzi și… foarte veseli. În sânul trupei există o atmosferă care amintește uneori de cea a unei familii mai mari. M-am implicat în dorința de a ajuta trupa, care, în anii 2016-2017, se afla încă la început de drum. Desigur că am să continui să o fac și pe viitor. În ciuda numelui, nu reconstituim exclusiv daci, ci și alte populații antice care au trăit sau au interacționat în Antichitate cu spațiul de la răsărit de Carpați: sarmați, bastarni (de neam germanic) și celți.

Indiferent de criticile, adeseori justificate, care i se aduc, în lipsa unor lucrări de popularizare cu circulație largă, reenactmentul rămâne cea mai eficientă cale prin care publicul larg, îndeosebi copiii, ajunge să interacționeze cu descoperirile arheologice și cu trecutul antic. Sunt convins că reenactmentul românesc își va continua evoluția pozitivă, pe măsură ce vor apare și noi descoperiri arheologice care să permită reconstituiri mai acurate.

Cum vezi arheologia romaneasca comparativ cu, sa zicem, situatia din urma cu 20 sau 30 de ani, in sensul capitalului uman implicat, a fondurilor implicate, a sustinerii publice, dar si a intereseului manifestat de publicul larg?

Înainte de 1989, a existat o implicare puternică a politicului în tot ce înseamnă arheologie și istorie, cu efecte nefaste. Unii cercetători s-au aflat sub o presiune extraordinară din partea Partidului și a organelor de represiune. Au fost oameni care au avut de suferit pentru că au susținut anumite opinii, considerate neconforme cu cerințele ideologice ale vremii. Mai grav însă că s-a creat o izolare care a făcut ca arheologia românească să rămână ca metodologie oarecum în urmă, departe de exigențele și standardele europene. În domeniul nostru este extrem de important să fi la zi cu bibliografia domeniului, nu doar cu ce se publică la noi, ci și cu ce se publică, de pildă, la Londra, la Berlin, la Moscova, etc. Asta dacă vrei să faci performanță și să fi recunoscut. Ori la vremea respectivă posibilitatea unor burse în străinătate era extrem de redusă.

De asemenea, înainte de 1989 moștenirea civilizației dacice a fost adeseori prezentată într-o manieră idealizată, trecută prin filtrul politicii de stat. Se vorbea despre „statul dac centralizat” edificat de către Burebista și alte idei similare, anacronice. Totodată, se minimaliza sau se trecea cu vederea rolul altor populații. N-am să insist prea mult întrucât aceste exagerări ale curentului protocronist reprezintă un subiect cunoscut și amplu dezbătut la noi după anii 1990. Am să mai adaug doar că fenomene similare aveau loc și în alte state învecinate, așadar nu putem vorbi de un fenomen specific românesc, așa cum se afirmă tendențios de către unii.

Dar dincolo de acest tablou sumbru, să recunoaștem, au existat și destule aspecte pozitive: statul investea cu mult mai mult în cercetare. Era ușor la vremea aceea să pui pe picioare un șantier arheologic sistematic. Găseai forță de muncă și sprijin de la autorități. Exista de asemenea un respect mai mare pentru trecut, un anumit spirit patriotic care astăzi s-a pierdut. Ca să dau un singur exemplu, înainte de 1989 existau în aproape fiecare sat muzee școlare, care adunau piese de arheologie și etnografie găsite de elevi și de profesori. După 1990 multe din aceste puncte muzeale au fost distruse, devalizate complet de cei care ar fi trebuit să le aibă în grijă.

 

Mare parte din activitatea unui arheolog se desfășoară pe teren

În zilele noastre, lucrurile s-au schimbat foarte mult și există o anumită libertate de expresie. După 1990 au dispărut din literatura de specialitate articolele teziste și se poate cerceta la liber orice subiect. Este adevărat că mai apar ici și colo texte cu coloratură ideologică, dar deocamdată acestea reprezintă excepții izolate. Eu unul sper ca lucrurile să rămână și pe viitor tot așa.

De asemenea, există posibilitatea colaborării cu colegi și instituții din alte state, posibilitatea accesării unor burse de cercetare în instituții prestigioase din Occident, etc. Acesta e un avantaj extraordinar. Este o perioadă de progres și deschidere în care există acces atât la informație cât și la tehnologie.

În schimb au apărut alți factori negativi. Statul investește minimal în domeniu. A devenit foarte greu, aproape imposbil să dai drumul unui șantier nou. Cunosc personal mulți arheologi la noi în țară care efectuează săpături cu bani aduși de acasă, din propriile lor salarii. Este revoltător. Alte aspecte negative vizează legislația incoerentă, neclară, asaltul braconierilor, etc.

Deși s-au scris unele cărți valoroase mai ales după anul 2000, per ansamblu studiul geto-dacilor a intrat într-un anumit recul. Probabil ca o reacție la exagerările de dinainte 1989 despre care vorbeam mai înainte, a apărut o reticență în anumite medii intelectuale vis-a-vis de acest subiect. Se vede inclusiv în programele facultăților de istorie de la marile universități din țară sau în manualele școlare, unde epoca este tratată minimalist sau lipsește cu totul. Mai mult, tot mai puțini tineri vor să cerceteze acest subiect. Repet, în lumina exagerărilor de dinainte de 1989 sau a curentelor dacomane de astăzi, să zicem că pe undeva ar fi de înțeles. Pe de altă în contextul în care au trecut deja trei decenii de la căderea comunismului, poate ar fi cazul să abandonăm frustrările trecutului, și să depășim această etapă de blocaj. Cred că este vremea să construim, să evoluăm….

Revenind la cultura si civilizatia geto-dacilor, consideri ca  viitorul ne poate rezerva suprize in ceea ce priveste aspecte ale culturii materiale, spirituale, sociale si militare dezvoltate de acestia ori ca aproape tot ce se putea concluziona s-a concluzionat deja?

În ce privește coordonatele majore ale evoluției culturii și civilizației dacice, există, desigur, o serie de elemente certe, care nu pot fi tăgăduite, fiind confirmate atât de sursele scrise cât și de cele arheologice. Sunt unele lucruri care au rămas la fel de la Vasile Pârvan încoace. Pe de altă parte însă întotdeauna mai este loc de surprize. Să ne gândim la descoperiri recente precum celebrelor brățări de aur sau, mai recent, celebra matriță din bronz de la Sarmizegetusa Regia, o piesă cu adevărat unicat. Sau la descoperirile făcute de detectoriști în ultimii ani care au dus, efectiv, la reconsiderarea unor aspecte privind tradițiile, armele, echipamentele războinicilor geto-daci din secolul I î.Hr. Întotdeauna va fi loc de descoperiri noi sau de reinterpretări ale unor date mai vechi…

Exista o realitate destul de dureroasa in cadrul careia foarte multe situri, artefacte etc, nu doar dacice, dar si apartinand altor culturi ce au influentat spatiul nostru geografic, sa fie pierdute, partial distruse ori slab promovate si cercetate. Care ar fi cauza acestei realitati si ce solutii vezi tu pentru schimbarea acesteia?

Este vorba despre lipsa de interes dar și de o problemă de mentalitate. În statul nostru deciziile se iau ținându-se cont doar de interesele și potențialele beneficii de moment, fără niciun fel de viziune pe termen lung, fără a se urmări o strategie de dezvoltare durabilă. Regretabil, acest mod de a vedea lucrurile s-a transformat într-o paradigmă definitorie nu doar pentru diversele guvernări care s-au perindat la conducerea statului, ci și pentru întreaga societatea românească de după 1990. Este o chestiune deosebit de gravă, care are reverberații pe toate nivelele, inclusiv în domeniul despre care facem vorbire.

Distrugerea siturilor se realizează de cele mai multe ori ca urmare a nepăsării sau lipsei de educație, alteori a lăcomiei. Arheologii asistă adeseori neputincioși la această dramă. Problema sitului roman de la Roșia Montană și a cetăților dacice din Munții Șureanului sunt chestiuni bine cunoscute, așa că nu are sens să mai insist. Aduc în discuție și alte exemple: situl geto-dacic de la Zimnicea, distrus de indolența autorităților locale; cetatea getică de la Cotnari, din jud. Iași, folosită până de curând de localnici drept carieră de piatră; cetatea getică de la Poiana Mănăstirii, pe cale de a fi distrusă de o alunecare de teren generată ca urmare a defrișărilor iraționale, etc.

Soluții? Soluții imediate nu există. Este nevoie de educație, este nevoie de o schimbare a legislației, este nevoie de o schimbare a mentalităților. Cu alte cuvinte este nevoie de o investiție pe termen lung pentru a putea măcar să sperăm la remedierea acestor probleme….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *